Fericitul eveniment trebuia sa aiba loc la maternitatea Giulesti, zisa si dr. Panait Sarbu. Imi imaginam ca totul va fi OK, mai ales ca a fost ultramediatizata pentru vestitele fertilizari in vitro si pentru reusita echipei de specialisti care au ajutat-o pe Adriana Iliescu sa nasca un copil sanatos la o venerabila varsta. Socoteala mea nu s-a potrivit cu realitatea. Sa va povestesc:
Fiind insarcinata in 37 de saptamani si pentru ca se putea intampla oricand sa nasc, am hotarat impreuna cu medicul meu sa fortam putin si sa provocam nasterea, ca sa nu avem probleme. „Deja ai dilatatie, mi-a spus ginecologul. Poti sa nasti oricand. Hotaraste-te! Vrei sa stai internata pana cand iti vine sorocul sau facem noi o interventie?”
Am optat pentru interventie. Zis si facut. 25 aprilie 2007, Europa, Romania, dimineata pe la opt. Eram la usa internarilor, asteptand. Hol stramt, mirosind a petrosin si a cafea de la automat. Lume multa, pestrita si stresata. Celulare care caraie. Scaune putine. Nimeni nu zambeste, nimeni nu cedeaza locul apucat. Pe partea dreapta stau gravidele care urmeaza sa se interneze. Unele sprijina peretii. Eu sunt una dintre ele. Din cand in cand printre noi trec plutind asistentele medicale, preocupate, inaccesibile ca niste printese. Se rastesc, privind femeile care intreaba cate ceva. Risc si opresc una tanara, frumusica. Eroare! Mai sa ma plesneasca atunci cand o intreb daca stie unde o pot gasi pe doctorita mea care nu raspunde la telefon. „Da’ de unde sa cunosc eu asa ceva?”, imi zice acida ca o baterie stricata, frematandu-si buzele de parca ar forma gaura unei pusculite. Tac. Am contractii. Nu-i pasa nimanui. Ma doare burta si copilul din mine simte ca nu ma simt bine. Da din manute. Doamne, in ce lume il aduc!?
Usi se trantesc, usi se deschid. E curent. Pe stanga, asteapta fete si femei amarate venite de la tara, gata sa avorteze la oras. O muiere cam la 40 de ani o insoteste pe fiica-sa care n-are 20 si bazaie de frica. Din cand in cand mama ii trage cate un ghiont, scuipandu-i cuvinte de ocara: „Na, fir-ai a dracu’ da curva, daca nu m-ai ascultat! Acu’ sa suferi, nenorocito! Sa ma faci tu pa mine da ras in sat?!”
La intrarea in maternitate, gravide, vizitatori si bolnave fumeaza de zor. Fumul se strecoara inauntru nestingherit. Nu mai pot respira. Se face 11. Dupa trei ore de stat in picioare sunt chemata in camera unde se fac internarile. Dau buletinul, spun numele doctoritei. Mi se face fisa. Cineva ma trage de maneca. E garderobiera: „Hai, mama, sa-ti dau o camasa de noapte, fuguta, fuguta ca n-avem vreme! Dup-aia, tusti, la sala de operatii, pa pat! Te asteapta!”
Scot toalele de pe mine rapid si ma imbrac cu ce imi da femeia. Fara nasturi in fata, evident. Primesc un bon indescifrabil. Mi se face frica si frig: „Doamne, azi chiar o sa nasc!” Alerg tinandu-ma de burta pe holurile vechi, lipaind din papucii ieftini din cauciuc.
Sala de operatii. Usile sunt din termopan, in contrast cu toata cladirea care e veche si sta sa cada. Nu se aud urletele afara. Doar atunci cand intra sau iese cineva. Cinci paturi cu gravide, plus o targa pe roti, cu una care a nascut deja. Are un ac infipt in brat. I se administreaza glucoza? Habar n-am. E alba la fata si-si tine celularul pe piept. Celelalte gem sau urla, dupa cum evolueaza dilatatia care le joaca feste. O moasa cat un sifonier si cu palme aspre de fierar-betonist le controleaza in vagin, varand doua degete. De fiecare data cand face treaba asta, fetele chiraie ca taiate cu lama si date cu sare pe rana. Daca vreuna are dilatatie 10, e dusa la masa de operatii. Daca nu, mai sta in pat.
Clipele trec greu. Ma ia groaza. Vreau acasa. Vreau departe. Mi se pune un nod in gat si-mi vine sa plang. Chiar atunci ma striga un tanar medic rezident. Trebuie sa-mi introduca un ovul pentru stimularea contractiilor. Apoi, probabil, o sa nasc. Ma urc cu greu pe masa si ma asez cuminte in pozitia SIMS. Tinerelul isi face treaba sigur pe el, de parca ar forma un numar de telefon. Ma doare. Cobor si... Sus in pat. De afara vine miros de gratar, cineva face mititei si e departe de durere. Gravidele urla pe rand, fiecare in alta tonalitate. Una face subtire, alta geme gros. La inceput toate rabda. Din cand in cand, intr-o pauza, se intreaba una pe alta in soapta, aproape vinovate: „Tu cat ii dai doctorului? Io am rezolvat cu 5 milioane, a zis ca nasc normal. Si daca imi face cezariana? Costa 500 da euro.” Dar asta nu e tot, pentru ca trebuie sa cotizezi un milion si moasei, in caz ca te simti! Apoi asistentei din camera de nasteri, femeii care impinge targa la salon, medicului neonatolog ce-ti ia in brate bebelusul si-i da nota, asistentelor de la neonatologie. Tuturor. In caz ca esti vizitata, 5 lei sunt destinati gardianului de la intrare care e foarte corect, nu lasa pe nimeni sa intre dupa program! si Slava Domnului, o lauza are nevoie de iaurt, lapte, vata, comprese sterile, pampersi, crema speciala pentru taieturile de la perineu si multe altele, si care tata nu baga mana in buzunar, stiind ca sus, la etajul doi il asteapta nevasta si pruncul nou-nascut? Campania „Nu da spaga”... e doar o poveste.
Cand durerea invinge, si invinge intotdeauna, gravidele tipa ca vor „epidurala”. Moasa vanjoasa cat un tanc T34 le zice de la obraz: „Haa, pa vremea mea nu erau d-astea si nasteau femeile pe banda si atunci! Ce va mai alintati, zau asa!” E adusa din salon o tigancusa de 18 ani. Are contractii puternice si e vanata de durere. In mana dreapta tine strans niste hartii de cate un milion. „Saru’mana, e pentru injectia aia in spate, sa-mi faca anestezie d-aia!”, mai apuca sa zica printre lacrimi. Cearceaful ei e plin de sange. I s-a rupt apa. Icneste putin si vomita in valuri peste tot. Moasele se rastesc si ele la gravidele care chiraie in cor: „Da’ mai potoliti-va odata, ca innebunim de cap pana diseara!”
Mi se rupe apa si mie. Incep durerile. Violente. Am senzatia ca 15 hiene trag de maruntaiele mele si rad. Ma alatur fara sa vreau celorlalte femei care urla hotarate. „ti se intampla asta pentru ca nasterea e provocata, imi geme ritmat in ureche colega de pat. Zicea domnu’ doctor ca alea care nu naste normal, ci ca tine, cu ovul, asa pateste! Cere epidurala, ca nu rezisti!”
O epidurala e 3 milioane de lei. Mare scofala! Ce nu faci ca sa scapi de asemenea chinuri?! M-as injecta si-n cap numai sa se opreasca. Tip: „Vreau epidurala, ca nu mai pot!” Apare de dupa un dulap o doctorita blonda si micuta. Am spasme. Moasa barosana ma tine de cap ca pe-o vita careia i se pune crotalul la ureche. Epidurala e facuta. Un fleac! Nici n-am simtit-o. Intre timp, pe femeia de serviciu o apuca maturatul. Particule fine de praf zboara printre noi, ni se agata de buze si de gene, cand respiram spasmodic. Inghitim. Nu-i zice nimeni nimic. Durerea ma lasa cateva minute. Traiasca inventatorul acestei anestezii si mama lui! Atipesc si visez ca sunt pe o scena, in jur reflectoare, aplauze, urale. Sunt premiata pentru reportaje realizate in timpul inundatiilor. Bucurie mare. Premiul mi-l inmaneaza insusi Brunea Fox care are mutra lui Dan C. Mihailescu. Intind mana spre el, ca sa-l apuc, dar ma ia groaza. In loc de trofeu tin in palma o trusa de epidurala. Visul se sparge si deodata ma trezesc pe masa de operatii, urland cu stomacul, nu cu... vocea. Moasa se urca pe mine. Cate kilograme o avea? 100? 130? tipa deasupra ochilor mei iesiti ca la melc: „Screme-te, fai, fata, cand ti-oi spune io! I sa vede capu’!” Nu mai am aer, dar in zece minute se termina totul. Am un baiat de 2900 de grame si 50 de cm. Nu respira din prima, nu plange, asa ca i se baga oxigen. Primeste nota 8 in scorul APGAR. Ma intristez, dar sunt cusuta repede la perineu si uit. Faimoasa anestezie s-a dus demult. Dupa o jumatate de ora sunt pusa pe targa, cu perfuzii. Moasa cea mare imi zice cu jumatate de gura: „Freaca-te pe burta, asa, asa, ca sa se traga uteru’!” Ma frec pana imi amortesc mainile. Ce povesti am vazut eu la Discovery despre nasteri! Departe suntem, totusi, de lumea civilizata!
A doua zi ma duc sa-mi vad odrasla. La maternitatea Giulesti nou-nascutii nu sunt lasati cu mamele, cu toate ca in saloane exista niste patuturi speciale donate de o firma. Abia merg, ma dor taieturile, dar rezist eroic. Vreau sa-l vad, sa-l strang in brate. Asteptam la usa Neonatologiei vreo 20 de lauze. Dinspre WC vine o putoare de-ti vine sa versi. Sunt doua bude jegoase pe care se bat vreo 40 de lauze, plus gravidele internate care asteapta sa nasca. Intrarea e la cativa pasi de salonul unde stau nou-nascutii, dar cui ii pasa? In sfarsit, ne puteam vedea si alapta copiii. Al meu e nespalat, are pe capsor inca urme de sange. Ma uit si la altii. Sunt la fel. Vreau sa intreb ceva o asistenta, dar ma repede, acra, turuind fara oprire: „De ce n-are pemparsi numaru’ 79? Ete, sacu’ lui e gol! Ce astepti? N-are nici ulei, nici pudra Baneocin pentru buric. Veniti toate cu mainile goale si vreti sa vi-i spalam si sa vi-i imbracam cu pemparsi de la noi.” Imi raman vorbele in gat. Eu adusesem de cu seara tot ce trebuie, dar se pare ca cineva a umblat in saculet si am ramas fara. Oricum, nu-mi imaginez cum o fi reusit un nou-nascut sa faca pipi si caca de cinci ori in patru ore.
Nu am curaj s-o mai intreb nimic. Ma priveste urat. Si celelalte fete au aceeasi problema: cineva le-a luat pemparsii, cremele, pudrele. Imi iau copilasul in brate si ma duc in camera de alaptat, adica un hol stramt de un metru pe vreo trei, unde mamicile stau ingramadite cum pot si unde virusii joaca leapsa pe ouate.
Aproape toti bebelusii sunt adormiti si nu pot sa suga. Nu ne spune nimeni ce sa facem. Fetele se chinuie zadarnic sa le dea lapte. Peste o jumatate de ora, gata. Ne dau afara. Abia la tura urmatoare aflam cate ceva despre tainele alaptarii. Dar nu gratuit. Lauzele pricep repede ca trebuie sa cotizeze. Si vin atunci si sfaturile: „Nu tineti copilu’ mai mult de 3 minute la un san, ciupiti-l daca doarme, stoarceti-va cand ajungeti in camera si masati-va!” Cum iesim pe hol de la alaptat, o tipa (asistenta? femeie de serviciu?) ne ia pe fiecare: „Nu cumparati pemparsi? Vi-i dau ieftin, 1 leu bucata.” Una dintre lauze recunoaste, insa, pampersul trimis din SUA de sora ei si o intreaba pe vanzatoarea de ocazie de unde il are. Raspunsul vine ca un scuipat: „Ha! Da la magazin! Ce, crezi ca i-am furat?!”
A doua zi observ ca bebelusul meu are febra si ca incepe sa faca icter. Ar trebui pus la una dintre lampile speciale din salon. O anunt pe una dintre asistente. O recunosc, e cea care mi-a luat copilul din sala de nasteri si l-a dus la Neonatologie. Ma priveste cu niste ochi, sa tai geamuri cu ei, apoi isi lipeste palma – cu care a deschis usile, a schimbat copiii si, in general, a facut o gramada de treburi – de fata pruncului meu si zice: „N-are nimic!” Apoi pleaca. La urmatoarea alaptare, fetisoara pruncului e maronie si are febra. Iar o „deranjez” pe asistenta respectiva, care, imi zice de la obraz: „Nu-i asa ca nu stii cine sunt, doamna Mateescu? Te faci ca nu ma cunosti, ai uitat ca ti-am avut grija de bebeu cand ai nascut!” E tare suparata. Sa fie un repros? Ia sa vedem!
A doua zi observ ca bebelusul meu are febra si ca incepe sa faca icter. Ar trebui pus la una dintre lampile speciale din salon. O anunt pe una dintre asistente. O recunosc, e cea care mi-a luat copilul din sala de nasteri si l-a dus la Neonatologie. Ma priveste cu niste ochi, sa tai geamuri cu ei, apoi isi lipeste palma – cu care a deschis usile, a schimbat copiii si, in general, a facut o gramada de treburi – de fata pruncului meu si zice: „N-are nimic!” Apoi pleaca. La urmatoarea alaptare, fetisoara pruncului e maronie si are febra. Iar o „deranjez” pe asistenta respectiva, care, imi zice de la obraz: „Nu-i asa ca nu stii cine sunt, doamna Mateescu? Te faci ca nu ma cunosti, ai uitat ca ti-am avut grija de bebeu cand ai nascut!” E tare suparata. Sa fie un repros? Ia sa vedem!
Las copilul si plec in salon. Iau 50 de lei, ma intorc si ii var in buzunarul mahnitei, care brusc se inveseleste si incepe sa fie prietenoasa: „Te doare sfarcu’, ti-a curs sange?”, zice in timp ce-mi pipaie halatul. „Da, raspund. Nu pot sa alaptez!”. „Pai, sa-ti dau un mamelon din silicon. Costa 12 lei.” Fuge si mi-l aduce intre degete, spalat la chiuveta. Folosit. E bun si asta. Dupa ce platesc, fiul meu e pus la mare cinste sub lampa vindecatoare. Dar daca nu aveam bani?
Singura noapte in care nou-nascutii nu au plans, au fost spalati si dati cu ulei parfumat, a fost penultima, in tura unei asistente tinere si grasute, dar care si-a facut cu adevarat datoria. Se numeste Roxana si atat. Colegele ei n-o pot suferi pentru ca vorbeste frumos cu lauzele (auzi, ce neobrazare!), pentru ca are grija de bebelusi si spera sa fie data afara din slujba cat mai curand. Ea ne-a invatat cum sa alaptam si, in general, cum sa ne purtam cu pruncii.
A treia zi ar fi trebuit sa plec din spital, conform noilor prevederi conform carora sugarul si mama pot parasi unitatea spitaliceasca dupa 72 de ore de la nastere, daca nu exista complicatii. Asistenta careia i-am dat 50 de lei ma asigura ca bebelusul meu nu are nimic, ca icterul e „normal si usor” si ca mi se va face iesirea rapid. Dar n-a fost asa. Una dintre doctorite a constatat ca n-au trecut 72 de ore de la nastere si nu ne da voie sa plecam. O intreb cand ar putea face asta si-mi raspunde scurt: „Maine.” Insist, explicandu-i ca am vazut mamici ca ies din spital, cu toate ca au nascut dupa mine. Gaseste atunci alt motiv. Icterul. Copilul nu poate pleca azi pentru ca e bolnav. Poate insa pleca maine, sambata, 28 aprilie 2007, cand icterul va fi „mai putin nociv”.
A doua zi am plecat ca vantul. Imi scaparau calcaiele. Ajunsa acasa m-am uitat la copilasul meu care plangea si avea inca icter. Nu prea stiam ce sa-i fac, cu toate ca citisem cateva carti pe aceasta tema si frecam forumul mamicilor de vreo doi ani de zile. Lapte nu prea aveam, asa ca i-am dat ceai. Si eu, naiva, care credeam ca va fi ca la Discovery...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu