CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ
CAPITOLUL I
DOMENIUL DE APLICARE ŞI PRINCIPII GENERALE
Art. 1. Codul de deontologie medicală cuprinde normele de conduită obligatorii în legătură
cu exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor profesionale ale medicului.
Art. 2. Prevederile prezentului Cod, atât cele ce reamintesc regulile morale pe care orice
medic trebuie să le respecte, cât şi cele care privesc aspecte tehnice, precum şi comportarea
faţă de confraţi, sunt obligatorii pentru medicii din evidenţa Colegiului Medicilor. Medicii
care au activităţi în învăţământ răspund în respectarea acestor norme de cei pe care îi au în
îndrumare.
Art. 3. Sănătatea omului este ţelul suprem al actului medical. Obligaţia medicului constă în
a apăra sănătatea fizică şi mentală a omului, în a uşura suferinţele, în respectul vieţii şi
demnităţii persoanei umane, fără discriminări în funcţie de vârstă, sex, rasă, etnie, religie,
naţionalitate, condiţie socială, ideologie politică sau orice alt motiv, în timp de pace ca şi în
timp de război. Respectul datorat persoanei umane nu încetează nici după moartea acesteia.
Art. 4. În exercitarea profesiei sale, medicul acordă prioritate intereselor pacientului, care
primează asupra oricăror altor interese.
Art. 5. În exercitarea profesiei sale, medicul este obligat să respecte drepturile fundamentale
ale omului şi principiile etice în domeniul biomedical. Colegiul Medicilor din România va
actualiza periodic prevederile prezentului cod de deontologie în concordanţă cu declaraţiile
şi convenţiile la care România este parte, privind etica în domeniul biomedical.
Art. 6. Este interzis medicului, în exercitarea profesiei sale, să impună pacientului opiniile
sale personale de orice natură ar fi acestea.
Art. 7. Medicul nu trebuie să înceteze niciodată, în decursul vieţii sale profesionale, să-şi
însuşească achiziţiile ştiinţei medicale, în scopul îmbunătăţirii cunoştinţelor sale medicale.
Art. 8. Medicul trebuie ca, în conformitate cu abilităţile şi cunoştinţele sale, să contribuie la
informarea obiectivă a publicului şi autorităţilor medicale în ceea ce priveşte problemele
medicale. Medicul care oferă informaţii medicale în mass-media trebuie să verifice modul în
care afirmaţiile sale sunt făcute publice şi să ia atitudine în cazul denaturării acestora.
CAPITOLUL II
ÎNDATORIRI GENERALE
Secţiunea A - Despre independenţa profesională a medicului şi responsabilitate
Art. 9. Medicul are independenţă profesională absolută, libertatea absolută a prescripţiilor şi
actelor medicale pe care le consideră necesare, în limitele competenţei sale şi este
răspunzător pentru acestea. În cazul limitării prin constrângeri administrative şi/sau
economice a independenţei sale, medicul nu este răspunzător.
Art. 10. Medicul nu va garanta vindecarea afecţiunii pentru care pacientul i s-a adresat.
Art. 11. În activitatea medicală ce se desfăşoară în echipă (secţii de spital, proces de
învăţământ medical tip rezidenţiat), răspunderea pentru actele medicale aparţine şefului
echipei în limitele atribuţiilor administrative de coordonare, şi medicului care efectuează
direct actul medical, în limitele competenţei sale profesionale şi rolului care i-a fost atribuit
de şeful echipei. În echipele interdisciplinare, şeful echipei se consideră a fi medicul din
specialitatea în care s-a stabilit diagnosticul major de internare, dacă nu există reglementări
speciale care să prevadă altfel.
Art.12 Încredinţarea totală sau parţială a obligaţiilor proprii către alte persoane, în lipsa
controlului personal, constituie abatere deontologică.
Art. 13 Exprimarea consimţământului informat al pacientului pentru tratament nu înlătură
responsabilitatea medicului pentru eventualele greşeli profesionale.
Secţiunea B - Secretul profesional
Art. 14. Secretul medical este obligatoriu, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege.
Art. 15. Face obiectul secretului profesional tot ceea ce medicul, în timpul exercitării
profesiei sale, a aflat direct sau indirect în legătură cu viaţa intimă a bolnavului, a familiei, a
aparţinătorilor, precum şi probleme de diagnostic, prognostic, tratament, diverse
circumstanţe în legătură cu boala. Secretul profesional persistă şi după terminarea
tratamentului sau moartea pacientului.
Art. 16. Secretul profesional trebuie păstrat şi faţă de aparţinători, dacă pacientul nu doreşte
altfel.
Art. 17. Secretul profesional trebuie păstrat faţă de colegi, cadre sanitare şi instituţiile
medicale care nu sunt implicate în actul medical al pacientului în cauză.
Art. 18. În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi în aşa fel prezentate, încât identitatea
bolnavului să nu poată fi recunoscută.
Art. 19. În cazul în care nu este contrar intereselor pacientului, medicul curant va permite
accesul mass mediei la pacient numai cu acceptul acestuia. Medicii şefi ai unităţilor
medicale sunt obligaţi să ia toate măsurile în aşa fel încât accesul mass-mediei la pacient să
se facă numai cu acceptul medicului curant şi al pacientului. Acordarea de informaţii cu
privire la un anumit caz se poate face numai cu acordul pacientului, a medicului curant şi al
şefului unităţii medicale.
Art. 20. Evidenţele medicale trebuie păstrate ca materiale secrete profesionale.
Secţiunea C - Reguli generale de comportament în activitatea medicală
Art. 21. Medicul nu poate trata un pacient fără a-l examina medical în prealabil, personal.
Numai în cazuri excepţionale, de urgenţă sau în cazuri de forţă majoră (îmbolnăviri pe nave
maritime aflate în mers, pe avioane în zbor, locuri inaccesibile sau în timp util) se vor da
indicaţii de tratament prin mijloace de telecomunicaţii.
Art. 22. Medicul poate executa o activitate medicală doar dacă are pregătire şi practică
suficientă pentru aceasta. Această prevedere nu se aplică în cazuri de urgenţă vitală, care nu
poate fi rezolvată altfel.
Art. 23. Medicul poate utiliza numai aparate de diagnostic sau tratament autorizate şi pentru
mânuirea cărora are pregătire sau suficientă practică.
Art. 24. Dacă în urma examinării sau în cursul tratamentului, medicul consideră că nu are
suficiente cunoştinţe sau experienţă pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare, va solicita
un consult, prin orice mijloace cu alţi specialişti sau va îndruma bolnavul către aceştia.
Art. 25. În caz de pericol de moarte iminent, medicul va rămâne lângă pacient atât timp cât
este nevoie de ajutorul lui profesional.
Art. 26. Pacientul nevindecabil va fi tratat cu aceeaşi grijă şi atenţie ca şi cei care au şanse
de vindecare.
Art. 27. Medicul va informa pacientul asupra bolii sale, tratamentului necesar şi a şanselor
de însănătoşire. Medicul va evita să trezească prin comportamentul lui imaginea unei boli
mai grave decât este ea în realitate.
Art. 28. Medicul va păstra o atitudine de strictă neutralitate şi neamestec în problemele
familiale ale bolnavului, exprimându-şi părerea numai dacă este solicitat şi numai dacă
intervenţia este motivată de interesul sănătăţii bolnavului.
Art. 29. Medicul nu trebuie să se implice în problemele legate de interese materiale din
familia bolnavului său.
Secţiunea D - Obligativitatea acordării asistenţei medicale
Art. 30. Medicul care se găseşte în prezenţa unui bolnav sau rănit în pericol are obligaţia să-i
acorde asistenţă la nivelul posibilităţilor momentului şi locului sau să se asigure că cel în
cauză primeşte îngrijirile necesare.
Art. 31. În caz de calamităţi naturale sau accidentări în masă, medicul este obligat să
răspundă la chemare, chiar să-şi ofere de bunăvoie serviciile sale medicale imediat ce a luat
cunoştinţă despre eveniment.
Art. 32. Medicul poate refuza acordarea de îngrijiri de sănătate din motive personale sau
profesionale temeinice, îndrumând pacientul spre alte surse de îngrijire medicală, cu
excepţia situaţiilor de urgenţă. Medicul este obligat să pună la dispoziţia confratelui care
preia pacientul toate informaţiile medicale referitoare la caz.
Secţiunea E - Întreţinerea şi folosirea cunoştinţelor profesionale - Educaţia medicală
continuă
Art. 33. Medicii au datoria de a-şi perfecţiona continuu cunoştinţele profesionale.
Art. 34. În folosirea unor metode terapeutice noi trebuie să primeze interesul pacientului iar
acestea nu pot fi utilizate decât după evaluarea raportului risc-beneficiu.
Secţiunea F - Integritatea şi imaginea medicului
Art. 35. Medicul trebuie să fie model de comportament etico-profesional, contribuind la
creşterea nivelului său profesional şi moral, a autorităţii şi prestigiului profesiunii medicale
pentru a merita stima şi încrederea pacienţilor şi a colaboratorilor.
Art. 36. Medicul nu trebuie să se folosească de un mandat electiv, o funcţie administrativă
sau de alte autorităţi pentru a-şi creşte clientela.
Art. 37. Medicul poate folosi numai titlul la care are dreptul, conform pregătirii sale
profesionale.
Art. 38. Informările privind serviciile medicale sunt acceptate cu condiţia să fie corecte şi se
pot referi la:
a) locaţie, ore de funcţionare, conducerea instituţiei medicale;
b) specialitatea şi titlul medicului;
c) metodele de diagnostic şi tratament folosite. Aceste informaţii trebuie să se refere numai
la metode de diagnostic şi tratament fundamentate ştiinţific şi acceptate în lumea medicală.
Nu trebuie să conţină informaţii eronate sau care ar putea induce pacienţii în eroare;
d) tarifele percepute.
Aceste informaţii nu trebuie să inducă pacienţilor impresia că neapelarea la serviciile
medicului respectiv le poate pune în pericol starea de sănătate fizică sau psihică.
Art. 39. Medicul nu poate face reclamă unor medicamente sau bunuri medicale de consum.
Menţionarea denumirii unor medicamente sau bunuri medicale în cuprinsul unor articole,
cărţi, făcută în scop ştiinţific, nu se consideră reclamă.
Art. 40. Medicul nu trebuie să facă propagandă în mediile nemedicale şi chiar medicale,
unor procedee de diagnostic sau tratament, insuficient probate, fără să sublinieze şi rezervele
ce se impun.
Art. 41. Este contrară eticii înţelegerea dintre doi medici, între medic şi farmacist sau între
medic şi cadru auxiliar pentru obţinerea de avantaje materiale.
Art. 42. Este interzisă medicului practician implicarea în distribuirea unor remedii, aparate
sau produse medicamentoase autorizate sau neautorizate.
Art. 43. Este interzisă practicarea de către medic a unor activităţi care dezonorează profesia
medicală. Orice medic trebuie să se abţină, chiar în afara vieţii profesionale, de la acte de
natură să ducă la desconsiderarea acesteia.
Art. 44. Medicul nu poate fi obligat să-şi exercite profesia în condiţii ce ar putea
compromite calitatea îngrijirilor medicale şi a actelor sale profesionale, cu excepţia
urgenţelor medico-chirurgicale vitale.
Art. 45. Medicul nu poate propune sau aplica pacientului ca benefice sau lipsite de riscuri,
remedii sau procedee iluzorii sau insuficient probate. Orice practică de şarlatanism este
interzisă.
Art. 46. Este interzisă acordarea de facilităţi, colaborarea sau sprijinirea oricărei persoane
care practică ilegal medicina. Medicul are obligaţia de a sesiza existenţa unor astfel de
situaţii Colegiului Teritorial al Medicilor.
Secţiunea G - Despre onorarii şi atragerea bolnavilor
Art. 47. Este interzisă emiterea oricărui document medical care ar aduce pacientului un
avantaj material nejustificat sau ilicit.
Art. 48. Este interzisă medicului practicarea concurenţei neloiale inclusiv prin practicarea
unor tarife minimale, vădit disproporţionate faţă de costul real al serviciului medical, în
scopul atragerii clientelei. Este admis serviciul gratuit în scopuri filantropice, cu informarea
Colegiului Teritorial al Medicilor cel mai târziu la 3 zile după acordarea asistenţei medicale.
CAPITOLUL III
ÎNDATORIRI FAŢĂ DE BOLNAVI
Secţiunea A - Respectarea drepturilor persoanei
Art. 49. Medicul trebuie să respecte dreptul persoanei în privinţa opţiunii libere asupra
medicului său curant şi chiar să faciliteze această posibilitate.
Art. 50. Un medic care este solicitat sau are obligaţia să examineze o persoană privată de
libertate, sau să dea îngrijiri în mediu carceral, nu poate nici direct, nici indirect, fie şi numai
prin simpla prezenţă, să cauţioneze sau să favorizeze atingerea integrităţii fizice sau psihice a
vreunui deţinut, inclusiv a demnităţii acestuia. Dacă medicul constată că persoana privată de
libertate a suportat maltratări, are obligaţia să informeze autoritatea judiciară.
Secţiunea B - Relaţia cu pacientul
Art. 51. Exercitarea profesiei medicale nu trebuie făcută impersonal, ci încercând stabilirea
unei relaţii umane cu pacientul, pentru ca, la nevoie, compasiunea din partea medicului să nu
pară un act formal.
Art. 52. Este interzis ca medicul curant să întreţină relaţii sexuale cu pacienţii săi sau să-i
supună pe aceştia unor acte degradante pentru fiinţa umană.
Art. 53. Medicul trebuie să dea dovadă de diligenţă maximă în stabilirea diagnosticului,
tratamentului adecvat şi în evitarea complicaţiilor previzibile la pacientul aflat în îngrijirea
sa.
Art. 54. Prescripţiile medicale trebuie formulate cât mai clar, medicul asigurându-se că a
fost înţeles complet de către bolnav şi anturajul acestuia, mergând până la încercarea de a
supraveghea executarea tratamentului.
Art. 55. Din momentul în care a răspuns unei solicitări, medicul este automat angajat moral
să asigure bolnavului în cauză îngrijiri conştiincioase şi devotate, inclusiv prin trimiterea
pacientului la o unitate medicală sau la un specialist cu competenţe superioare.
Art. 56. Medicul curant are obligaţia de a face toate demersurile medicale pentru a facilita
pacientului său obţinerea drepturilor sale, ce decurg din starea de boală.
Art. 57. În caz de război, cataclisme, epidemii şi atentate, medicul nu are dreptul să-şi
abandoneze bolnavii, cu excepţia unui ordin formal al unei autorităţi competente în
conformitate cu legea.
Secţiunea C - Consimţământul
Art. 58. Pentru orice intervenţie medicală diagnostică sau terapeutică este necesar
consimţământul informat al pacientului.
Art. 59. Consimţământul pacientului va fi exprimat în condiţiile legii.
Art. 60. Consimţământul va fi dat după informarea pacientului asupra diagnosticului,
prognosticului, alternativelor terapeutice, cu riscurile şi beneficiile acestora.
Art. 61. În situaţia pacienţilor minori, incompetenţi sau care nu-şi pot exprima voinţa,
consimţământul va aparţine reprezentanţilor legali. Dacă medicul curant apreciază că decizia
reprezentantului legal nu este în interesul pacientului, se constituie o comisie de arbitraj de
specialitate pentru a evalua cazul şi a lua decizia.
Art. 62. În situaţii de urgenţă, când este pusă în pericol viaţa pacientului iar acesta nu-şi
poate exprima voinţa şi rudele sau reprezentanţii legali nu pot fi contactaţi, consimţământul
este implicit, iar medicul va face tot ceea ce este posibil pentru salvarea pacientului, urmând
ca informarea acestuia să se facă ulterior.
Art. 63. Prognosticul grav va fi împărtăşit pacientului cu prudenţă şi tact, ţinându-se cont de
starea psihică a acestuia. Prognosticul va fi dezvăluit şi familiei doar dacă pacientul consimte
la aceasta. În cazul în care se consideră că dezvăluirea prognosticului infaust va dăuna
pacientului sau atunci când acesta nu doreşte să afle, prognosticul poate fi dezvăluit familiei.
Secţiunea D - Probleme ale îngrijirii minorilor
Art. 64. Medicul trebuie să fie apărătorul intereselor medicale ale copilului bolnav atunci
când apreciază că starea de sănătate a copilului nu este bine înţeleasă sau nu este suficient de
bine protejată de anturaj.
Art. 65. Dacă medicul apreciază că un minor este victima unei agresiuni sau privaţiuni, are
obligaţia de a-l proteja uzând de prudenţă şi anunţând autoritatea competentă.
Secţiunea E - Eliberarea de documente
Art. 66. Este interzisă eliberarea pentru bolnav a unor certificate de complezenţă sau
rapoarte tendenţioase. Orice act medical va oglindi realitatea obiectivă.
Art. 67. Medicul poate emite certificate, atestate şi documente permise de lege, pe baza
propriilor sale constatări şi a examenelor necesare în acest scop. Este interzis ca informaţiile
medicale să fie prezentate deformat sau ascunse. Documentele medicale vor respecta forma
prevăzută de lege. Documentele medicale nu trebuie să conţină mai multe date decât este
necesar scopului pentru care acestea sunt întocmite şi eliberate.
Art. 68. Persoana la care se referă documentul medical emis are dreptul de a fi informată cu
privire la conţinutul acestuia.
CAPITOLUL IV
ÎNDATORIRI FAŢĂ DE PUBLIC
Art. 69. Medicul chemat într-o familie ori colectivitate, trebuie să se îngrijească de
respectarea regulilor de igienă şi de profilaxie. El va semnala bolnavului şi anturajului
responsabilitatea ce revine acestora faţă de ei înşişi dar şi faţă de comunitate şi colectivitate.
Art. 70. Medicul are obligaţia morală de a aduce la cunoştinţa organelor competente orice
situaţie de care află şi care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică.
CAPITOLUL V
RELAŢIILE MEDICULUI CU COLEGII ŞI COLABORATORII, CONSULTUL
MEDICAL, REGULI DE COMPORTARE CU ALŢI PROFESIONIŞTI DIN SFERA
SANITARĂ,
OBLIGAŢII FAŢĂ DE COLEGIUL MEDICILOR DIN ROMÂNIA
Secţiunea A - Relaţiile medicului cu colegii şi colaboratorii – Confraternitatea
Art. 71. Medicul va trebui să-şi trateze confraţii aşa cum ar dori el însuşi să fie tratat de ei.
În baza spiritului de corp, medicii îşi datorează asistenţa morală.
Art. 72. Schimbul de informaţii între medici privind pacienţii trebuie să se facă obiectiv şi în
timp util, în aşa fel încât asistenţa medicală a pacienţilor să fie optimă.
Art. 73. Dacă un medic are neînţelegeri cu un confrate, trebuie să prevaleze concilierea
potrivit statutului Colegiului Medicilor.
Art. 74. Este interzisă răspândirea de comentarii ce ar putea să prejudicieze reputaţia
profesională a unui confrate. Medicii trebuie să ia apărarea unui confrate atacat pe nedrept.
Art. 75. Constituie o încălcare a regulilor etice blamarea şi defăimarea colegilor (critica
pregătirii sau activităţii lor medicale) în faţa bolnavilor, aparţinătorilor, a personalului sanitar
etc., cât şi orice expresie sau act capabil să zdruncine încrederea în medicul curant şi
autoritatea acestuia.
Art. 76. Atunci când un medic ia cunoştinţă despre greşeli etice sau profesionale care aduc
atingere imaginii profesiei, comise de către un coleg trebuie să ia atitudine cu tact, încercând
să discute problema cu confratele în cauză. Dacă aceasta nu dă rezultate, medicul are
obligaţia să discute cazul în cadrul Colegiul Medicilor din România, înainte de a se adresa
autorităţilor competente.
Secţiunea B - Consultul medical
Art. 77. Ori de câte ori medicul consideră necesar să ceară părerea unui coleg pentru
elucidarea diagnosticului, formularea planului terapeutic sau a indicaţiei unei intervenţii, va
propune, de acord cu bolnavul sau aparţinătorii lui şi ţinând cont de preferinţele acestuia, un
consult cu alţi confraţi.
Art. 78. Consultul este organizat de medicul curant şi este recomandabil ca medicii chemaţi
pentru consult să examineze bolnavul în prezenţa medicului curant. Apoi medicii se retrag
pentru a discuta cazul. După ce au căzut de acord medicul curant comunică bolnavului sau
aparţinătorului rezultatul consultului. Dacă există divergenţe de păreri, se va proceda după
caz, la completarea examinărilor, internarea în spital, lărgirea consultului prin invitarea altor
specialişti etc.
Art. 79. În consultul medical, se va păstra o atmosferă de stimă şi respect reciproc, nu se va
manifesta superioritatea faţă de medicul curant. Discuţia cazului şi observaţiile critice nu se
vor face în faţa bolnavului sau altor persoane străine, chiar dacă este vorba de medici
subordonaţi.
Art. 80. Un medic care a fost chemat pentru un consult nu trebuie să revadă ulterior
pacientul din propria sa iniţiativă şi fără aprobarea medicului curant.
Art. 81. În cazul colaborării mai multor medici pentru examinarea sau tratamentul aceluiaşi
pacient, fiecare practician îşi asumă responsabilitatea personal. Este interzis transferul de
sarcini şi responsabilităţi privind indicaţiile de investigaţii, prescrierea de medicamente sau
concedii medicale către alţi medici care nu au participat la consultul medical.
Art. 82. Dacă în urma unui consult, avizul celor chemaţi diferă fundamental de cel al
medicului curant, pacientul trebuie informat. Medicul curant este liber să se retragă, dacă
părerea medicilor chemaţi la consult prevalează în opinia pacientului sau ale anturajului
acestuia.
Art. 83. Pacientul aflat în tratamentul unui coleg poate fi asistat de orice confrate pentru
probleme incidente urgente, cu informarea prealabilă sau ulterioară a medicului.
Art. 84. Dacă propunerea pentru un consult medical vine din partea pacientului sau a
anturajului acestuia, medicul are obligaţia organizării modalităţii de consult. În cazul în care
medicul curant nu este de acord, se poate retrage fără explicaţii. În urma consultului se va
redacta un document semnat de participanţi. Dacă documentul nu este redactat, se consideră
că participanţii la consult susţin punctul de vedere al medicului curant.
Secţiunea C - Raporturi cu alţi profesionişti sanitari
Art. 85. Medicii vor avea raporturi bune, în interesul pacienţilor, cu ceilalţi profesionişti din
domeniul medical.
Secţiunea D - Obligaţii faţă de Colegiul Medicilor din România
Art. 86. Medicii membri ai Colegiului Medicilor din România trebuie să susţină organizaţia
din toate punctele de vedere.
Art. 87. Medicul aflat în anchetă profesională este obligat să colaboreze cu persoanele
desemnate de colegiu şi să furnizeze toate datele solicitate în vederea încheierii investigaţiei
în cel mult 14 zile de la solicitare.
CAPITOLUL VI
SITUAŢII SPECIALE
Secţiunea A - Reguli privind cercetarea medicală pe subiecţi umani
Art. 88. Cercetarea pe subiecţi umani se face cu respectarea prevederilor Convenţiilor şi
Declaraţiilor internaţionale la care România este parte semnatară.
Art. 89. Medicul implicat în cercetarea biomedicală are datoria de a promova şi proteja
viaţa, sănătatea, intimitatea şi demnitatea subiecţilor umani care participă la cercetare.
Art. 90. În desfăşurarea cercetării medicale pe subiecţi umani trebuie acordată o protecţie
deosebită populaţiilor vulnerabile:
a) persoane dezavantajate din punct de vedere economic şi medical;
b) persoane care nu îşi pot da consimţământul pentru participarea într-o cercetare medicală
(minori, persoane incompetente, persoane care datorită stării lor nu-şi pot exprima voinţa);
c) persoane care sunt susceptibile a-şi da consimţământul sub presiune (de exemplu persoane
în detenţie, militari);
d) persoane care nu beneficiază personal din cercetare;
e) persoane pentru care cercetarea medicală este combinată cu îngrijirea medicală.
Art. 91. În cercetarea pe subiecţi umani, binele individului primează asupra binelui societăţii
în general şi al ştiinţei.
Art. 92. Cercetarea medicală în scopul progresului medical trebuie să se facă doar în ultimă
instanţă pe subiecţi umani. Aceasta trebuie să se efectueze în conformitate cu datele
ştiinţifice existente, cu alte surse relevante de informare şi cu datele obţinute din
experimentarea pe animale, atunci când aceasta este posibilă.
Art. 93. Principalul scop al cercetării medicale pe subiecţi umani este de a îmbunătăţi
metodele profilactice, diagnostice şi de tratament, înţelegerea etiologiei şi a patogenezei unei
afecţiuni.
Art. 94. Nu se poate întreprinde nici o cercetare pe o persoană, decât dacă sunt întrunite,
cumulativ, următoarele condiţii:
a) nu există nici o metodă alternativă la cercetarea pe fiinţe umane, de eficacitate
comparabilă;
b) riscurile la care se poate expune persoana nu sunt disproporţionate în comparaţie cu
beneficiile potenţiale ale cercetării;
c) proiectul de cercetare a fost aprobat de instanţa competentă după ce a făcut obiectul unei
examinări independente asupra pertinenţei sale ştiinţifice, inclusiv al unei evaluări a
importanţei obiectivului cercetării precum şi al unei examinări pluridisciplinare a
acceptabilităţii sale pe plan etic;
d) persoana pe care se fac cercetări este informată asupra drepturilor sale şi asupra
garanţiilor pentru protecţia sa;
e) consimţământul participanţilor.
Art. 95. Protocolul cercetării trebuie să fie evaluat de o comisie de etică, formată din
persoane independente faţă de cercetători sau sponsori. Comisia de etică ce efectuează
evaluarea proiectului trebuie să fie informată cu privire la desfăşurarea cercetării şi are
dreptul de a monitoriza cercetările în derulare.
Art. 96. Cercetarea medicală pe subiecţi umani trebuie să fie efectuată numai de către
persoane calificate în acest sens. Această persoană are responsabilitatea privind subiecţii
implicaţi în cercetare, chiar dacă aceştia şi-au exprimat consimţământul informat pentru
participare.
Art. 97. Experimentul clinic (cercetarea fără scop terapeutic) este admisibil din punct de
vedere etic dacă nu comportă nici un risc serios previzibil. Cercetătorii care conduc
experimentul clinic sunt obligaţi să-l întrerupă dacă apare pericolul vătămării sănătăţii
subiectului sau când acesta cere sistarea experimentului. Cercetarea medicală pe subiecţi
umani se poate derula doar dacă potenţialele beneficii sunt superioare riscurilor.
Art. 98. Impunerea cu forţa sau prin inducerea în eroare a experimentului pe om constituie o
gravă încălcare a principiilor eticii medicale. Participarea subiecţilor umani în cercetare se
poate face numai voluntar şi numai după ce aceştia au fost informaţi adecvat cu privire la:
scopurile, metodele cercetării, riscurile şi beneficiile anticipate. De asemenea, subiecţii
trebuie informaţi că se pot retrage oricând din cercetare, fără ca acest lucru să îi prejudicieze
în vreun fel. Consimţământul informat al participanţilor trebuie luat cu respectarea
prevederilor legale.
Art. 99. Refuzul unui pacient de a participa într-o cercetare nu trebuie să influenţeze
calitatea relaţiei medic-pacient.
Art. 100. În cazul minorilor, consimţământul va fi obţinut de la aparţinători sau reprezentant
legal, fiind necesar şi acceptul minorului de a participa în cercetare. Este necesar un
maximum de prudenţă în a utiliza minorii în experimente medicale şi numai dacă riscurile
sunt minime.
Art. 101. În cazul persoanelor incompetente sau incapabile de a-şi exprima voinţa,
consimţământul va fi obţinut de la aparţinători sau reprezentanţi legali.
Art. 102. Includerea in cercetarea medicală a subiecţilor incompetenţi sau care nu-şi pot
exprima voinţa se va face numai atunci când cercetarea nu poate fi efectuată folosind
persoane competente (condiţia fizică sau psihică ce împiedică obţinerea consimţământului
informat este o caracteristică necesară a populaţiei incluse în studiu) şi numai dacă riscurile
sunt minore.
Art. 103. Medicul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru protejarea intimităţii
subiecţilor participanţi în cercetare, pentru păstrarea confidenţialităţii informaţiilor despre
subiecţi şi trebuie să minimalizeze pe cât posibil impactul cercetării asupra integrităţii fizice,
mentale şi personalităţii acestora.
Art. 104. Cercetările făcute în scop terapeutic constituie aplicarea pentru prima dată la om a
unor procedee medicale sau chirurgicale şi se vor face exclusiv în scop curativ. În asemenea
cercetări trebuie să existe o proporţionalitate justă în favoarea bolnavului, între riscurile
procedeului nou şi gravitatea cazului; pericolele posibile ale procedeului nou să nu întreacă
în gravitate evoluţia probabilă a bolii de bază sau a tratamentelor cunoscute şi aplicate până
în prezent.
Art. 105. Folosirea unui placebo în cercetări medicale combinate cu îngrijirea pacienţilor
este admisă numai atunci când nu există metode profilactice, diagnostice sau terapeutice
demonstrate pentru subiecţii participanţi sau atunci când pacienţii care primesc placebo nu
sunt expuşi unor riscuri suplimentare.
Art. 106. Participanţii într-o cercetare medicală trebuie să aibă acces la beneficiile rezultate
din aceasta, după încheierea cercetării.
Art. 107. Publicarea rezultatelor unei cercetări medicale pe subiecţi umani se va face cu
respectarea acurateţei datelor şi numai în condiţiile în care sunt respectate normele etice
naţionale şi internaţionale care guvernează cercetarea medicală pe subiecţi umani.
Art. 108. Se interzice provocarea de îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni
experimentale.
Art. 109. În toate cazurile de cercetări clinice, pentru verificarea pe om a eficacităţii unor
metode de diagnostic sau de tratament, se va respecta riguros condiţia consimţământului
voluntar al subiectului.
Art. 110. Experimentarea umană trebuie să respecte un număr de reguli:
a) să fie precedată de o serioasă experimentare pe animal;
b) subiectul să accepte voluntar, să fie major, în stare de libertate şi perfect informat despre
riscuri;
c) în cazul unor maladii incurabile, la subiecţi în stadiul terminal, remediul nu trebuie să
provoace suferinţe suplimentare şi să existe şanse rezonabile de a fi util;
d) nu pot fi experimentate remedii care ar altera psihicul sau conştiinţa morală.
Art. 111. Se interzice orice activitate terapeutică sau experimentală pe om din simple raţiuni
de orgoliu profesional sau ştiinţific, de al cărei rezultat nu poate beneficia majoritatea
indivizilor sau care lezează principiile culturale sau morale ale comunităţii.
Art. 112. Experimentele privind clonarea fiinţei umane sunt interzise.
Secţiunea B - Exerciţiul medicinei de expertiză judiciară
Art. 113. Subiectul va fi informat în prealabil despre sensul examinării, de către expertul
care nu a avut niciodată nici o relaţie de un gen oarecare cu cel expertizat, ceea ce i-ar putea
influenţa raţionamentele. În acest din urmă caz, expertul are obligaţia de a se recuza,
informând forurile competente cu privire la motivele recuzării.
Art. 114. Expertizatul poate recuza pe expert, acesta trebuind să se supună dorinţei
expertizatului.
Art. 115. Raportul final nu va conţine decât elemente de răspuns la chestiunile puse în
decizia de numire a expertului. În rest, expertul este supus secretului profesional.
Secţiunea C - Exerciţiul medicinii private
Art. 116. Este interzis unui medic să-şi încredinţeze propriul cabinet unui coleg pentru a fi
administrat. Excepţie face situaţia în care medicul titular este plecat din localitate din motive
bine întemeiate (concedii de odihnă, de boală, postnatale, stagii de pregătire în alte localităţi
sau în străinătate), când se va utiliza licenţa de înlocuire acordată de Colegiul Medicilor.
Art. 117. În cabinetele de grup, exerciţiul profesiei rămâne personal, pentru a se putea
asigura, pe de o parte independenţa profesională iar pe de altă parte răspunderea profesională
individuală completă. Libertatea de opţiune pentru un anumit medic trebuie asigurată şi
respectată.
Art. 118. Orice fel de asociere între medici trebuie să facă obiectul unui contract scris ce
trebuie să respecte independenţa profesională a fiecăruia. Actul trebuie obligatoriu
comunicat Consiliului teritorial al Colegiului Medicilor, pentru ca acesta să-şi dea avizul din
toate punctele de vedere.
Art. 119. Angajamentul profesional al medicului nu poate depăşi competenţa profesională,
capacitatea tehnică şi de dotare a cabinetului ori baza materială afectată, inclusiv prin
convenţii sau colaborări ferme cu alte unităţi sanitare.
Secţiunea D - Atentarea la viaţa şi integritatea fizică a bolnavului; Eutanasia
Art. 120. Medicul trebuie să încerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurând
demnitatea muribundului.
Art. 121. Se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea unor substanţe sau mijloace
în scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii,
chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient.
Art. 122. Medicul nu va asista sau îndemna la sinucideri sau autovătămări prin sfaturi,
recomandări, împrumutarea de instrumente, oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice
explicaţie sau ajutor în acest sens.
Art. 123. Nici o mutilare nu poate fi practicată fără o justificare medicală evidentă, serios
documentată şi fără consimţământul informat al pacientului, cu excepţia situaţiilor de
urgenţă cu risc vital.
Art. 124. Prin actele sale profesionale, de investigare sau terapeutice, medicul nu trebuie să
supună pacientul nici unui risc nejustificat, chiar dacă există cererea expresă a acestuia din
urmă.
Art. 125. Întreruperea de sarcină poate fi practicată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege. Orice medic este liber să refuze fără explicaţii cererea de întrerupere voluntară a
sarcinii.
CAPITOLUL VII
DISPOZIŢII DIVERSE
Art. 126. In domenii specifice ale unor specialităţi medicale, la propunerea comisiilor de
specialitate, Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România poate adopta norme de
detaliere ce vor fi publicate ca anexe şi fac parte integrantă din cod.
Art. 127. În situaţia unei acţiuni disciplinare împotriva sa, medicul trebuie să fie sincer în
toate declaraţiile pe care le face. Invocarea secretului profesional nu trebuie să împiedice
instruirea disciplinară în curs. Declaraţiile inexacte făcute deliberat, vor fi considerate drept
abateri grave.
Art. 128. Orice medic care încetează exerciţiul profesiei are obligaţia de a aduce acest fapt la
cunoştinţa Colegiului Medicilor.
Sursa:http://www.cmb.ro/legislatie/index.html
CAPITOLUL I
DOMENIUL DE APLICARE ŞI PRINCIPII GENERALE
Art. 1. Codul de deontologie medicală cuprinde normele de conduită obligatorii în legătură
cu exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor profesionale ale medicului.
Art. 2. Prevederile prezentului Cod, atât cele ce reamintesc regulile morale pe care orice
medic trebuie să le respecte, cât şi cele care privesc aspecte tehnice, precum şi comportarea
faţă de confraţi, sunt obligatorii pentru medicii din evidenţa Colegiului Medicilor. Medicii
care au activităţi în învăţământ răspund în respectarea acestor norme de cei pe care îi au în
îndrumare.
Art. 3. Sănătatea omului este ţelul suprem al actului medical. Obligaţia medicului constă în
a apăra sănătatea fizică şi mentală a omului, în a uşura suferinţele, în respectul vieţii şi
demnităţii persoanei umane, fără discriminări în funcţie de vârstă, sex, rasă, etnie, religie,
naţionalitate, condiţie socială, ideologie politică sau orice alt motiv, în timp de pace ca şi în
timp de război. Respectul datorat persoanei umane nu încetează nici după moartea acesteia.
Art. 4. În exercitarea profesiei sale, medicul acordă prioritate intereselor pacientului, care
primează asupra oricăror altor interese.
Art. 5. În exercitarea profesiei sale, medicul este obligat să respecte drepturile fundamentale
ale omului şi principiile etice în domeniul biomedical. Colegiul Medicilor din România va
actualiza periodic prevederile prezentului cod de deontologie în concordanţă cu declaraţiile
şi convenţiile la care România este parte, privind etica în domeniul biomedical.
Art. 6. Este interzis medicului, în exercitarea profesiei sale, să impună pacientului opiniile
sale personale de orice natură ar fi acestea.
Art. 7. Medicul nu trebuie să înceteze niciodată, în decursul vieţii sale profesionale, să-şi
însuşească achiziţiile ştiinţei medicale, în scopul îmbunătăţirii cunoştinţelor sale medicale.
Art. 8. Medicul trebuie ca, în conformitate cu abilităţile şi cunoştinţele sale, să contribuie la
informarea obiectivă a publicului şi autorităţilor medicale în ceea ce priveşte problemele
medicale. Medicul care oferă informaţii medicale în mass-media trebuie să verifice modul în
care afirmaţiile sale sunt făcute publice şi să ia atitudine în cazul denaturării acestora.
CAPITOLUL II
ÎNDATORIRI GENERALE
Secţiunea A - Despre independenţa profesională a medicului şi responsabilitate
Art. 9. Medicul are independenţă profesională absolută, libertatea absolută a prescripţiilor şi
actelor medicale pe care le consideră necesare, în limitele competenţei sale şi este
răspunzător pentru acestea. În cazul limitării prin constrângeri administrative şi/sau
economice a independenţei sale, medicul nu este răspunzător.
Art. 10. Medicul nu va garanta vindecarea afecţiunii pentru care pacientul i s-a adresat.
Art. 11. În activitatea medicală ce se desfăşoară în echipă (secţii de spital, proces de
învăţământ medical tip rezidenţiat), răspunderea pentru actele medicale aparţine şefului
echipei în limitele atribuţiilor administrative de coordonare, şi medicului care efectuează
direct actul medical, în limitele competenţei sale profesionale şi rolului care i-a fost atribuit
de şeful echipei. În echipele interdisciplinare, şeful echipei se consideră a fi medicul din
specialitatea în care s-a stabilit diagnosticul major de internare, dacă nu există reglementări
speciale care să prevadă altfel.
Art.12 Încredinţarea totală sau parţială a obligaţiilor proprii către alte persoane, în lipsa
controlului personal, constituie abatere deontologică.
Art. 13 Exprimarea consimţământului informat al pacientului pentru tratament nu înlătură
responsabilitatea medicului pentru eventualele greşeli profesionale.
Secţiunea B - Secretul profesional
Art. 14. Secretul medical este obligatoriu, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege.
Art. 15. Face obiectul secretului profesional tot ceea ce medicul, în timpul exercitării
profesiei sale, a aflat direct sau indirect în legătură cu viaţa intimă a bolnavului, a familiei, a
aparţinătorilor, precum şi probleme de diagnostic, prognostic, tratament, diverse
circumstanţe în legătură cu boala. Secretul profesional persistă şi după terminarea
tratamentului sau moartea pacientului.
Art. 16. Secretul profesional trebuie păstrat şi faţă de aparţinători, dacă pacientul nu doreşte
altfel.
Art. 17. Secretul profesional trebuie păstrat faţă de colegi, cadre sanitare şi instituţiile
medicale care nu sunt implicate în actul medical al pacientului în cauză.
Art. 18. În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi în aşa fel prezentate, încât identitatea
bolnavului să nu poată fi recunoscută.
Art. 19. În cazul în care nu este contrar intereselor pacientului, medicul curant va permite
accesul mass mediei la pacient numai cu acceptul acestuia. Medicii şefi ai unităţilor
medicale sunt obligaţi să ia toate măsurile în aşa fel încât accesul mass-mediei la pacient să
se facă numai cu acceptul medicului curant şi al pacientului. Acordarea de informaţii cu
privire la un anumit caz se poate face numai cu acordul pacientului, a medicului curant şi al
şefului unităţii medicale.
Art. 20. Evidenţele medicale trebuie păstrate ca materiale secrete profesionale.
Secţiunea C - Reguli generale de comportament în activitatea medicală
Art. 21. Medicul nu poate trata un pacient fără a-l examina medical în prealabil, personal.
Numai în cazuri excepţionale, de urgenţă sau în cazuri de forţă majoră (îmbolnăviri pe nave
maritime aflate în mers, pe avioane în zbor, locuri inaccesibile sau în timp util) se vor da
indicaţii de tratament prin mijloace de telecomunicaţii.
Art. 22. Medicul poate executa o activitate medicală doar dacă are pregătire şi practică
suficientă pentru aceasta. Această prevedere nu se aplică în cazuri de urgenţă vitală, care nu
poate fi rezolvată altfel.
Art. 23. Medicul poate utiliza numai aparate de diagnostic sau tratament autorizate şi pentru
mânuirea cărora are pregătire sau suficientă practică.
Art. 24. Dacă în urma examinării sau în cursul tratamentului, medicul consideră că nu are
suficiente cunoştinţe sau experienţă pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare, va solicita
un consult, prin orice mijloace cu alţi specialişti sau va îndruma bolnavul către aceştia.
Art. 25. În caz de pericol de moarte iminent, medicul va rămâne lângă pacient atât timp cât
este nevoie de ajutorul lui profesional.
Art. 26. Pacientul nevindecabil va fi tratat cu aceeaşi grijă şi atenţie ca şi cei care au şanse
de vindecare.
Art. 27. Medicul va informa pacientul asupra bolii sale, tratamentului necesar şi a şanselor
de însănătoşire. Medicul va evita să trezească prin comportamentul lui imaginea unei boli
mai grave decât este ea în realitate.
Art. 28. Medicul va păstra o atitudine de strictă neutralitate şi neamestec în problemele
familiale ale bolnavului, exprimându-şi părerea numai dacă este solicitat şi numai dacă
intervenţia este motivată de interesul sănătăţii bolnavului.
Art. 29. Medicul nu trebuie să se implice în problemele legate de interese materiale din
familia bolnavului său.
Secţiunea D - Obligativitatea acordării asistenţei medicale
Art. 30. Medicul care se găseşte în prezenţa unui bolnav sau rănit în pericol are obligaţia să-i
acorde asistenţă la nivelul posibilităţilor momentului şi locului sau să se asigure că cel în
cauză primeşte îngrijirile necesare.
Art. 31. În caz de calamităţi naturale sau accidentări în masă, medicul este obligat să
răspundă la chemare, chiar să-şi ofere de bunăvoie serviciile sale medicale imediat ce a luat
cunoştinţă despre eveniment.
Art. 32. Medicul poate refuza acordarea de îngrijiri de sănătate din motive personale sau
profesionale temeinice, îndrumând pacientul spre alte surse de îngrijire medicală, cu
excepţia situaţiilor de urgenţă. Medicul este obligat să pună la dispoziţia confratelui care
preia pacientul toate informaţiile medicale referitoare la caz.
Secţiunea E - Întreţinerea şi folosirea cunoştinţelor profesionale - Educaţia medicală
continuă
Art. 33. Medicii au datoria de a-şi perfecţiona continuu cunoştinţele profesionale.
Art. 34. În folosirea unor metode terapeutice noi trebuie să primeze interesul pacientului iar
acestea nu pot fi utilizate decât după evaluarea raportului risc-beneficiu.
Secţiunea F - Integritatea şi imaginea medicului
Art. 35. Medicul trebuie să fie model de comportament etico-profesional, contribuind la
creşterea nivelului său profesional şi moral, a autorităţii şi prestigiului profesiunii medicale
pentru a merita stima şi încrederea pacienţilor şi a colaboratorilor.
Art. 36. Medicul nu trebuie să se folosească de un mandat electiv, o funcţie administrativă
sau de alte autorităţi pentru a-şi creşte clientela.
Art. 37. Medicul poate folosi numai titlul la care are dreptul, conform pregătirii sale
profesionale.
Art. 38. Informările privind serviciile medicale sunt acceptate cu condiţia să fie corecte şi se
pot referi la:
a) locaţie, ore de funcţionare, conducerea instituţiei medicale;
b) specialitatea şi titlul medicului;
c) metodele de diagnostic şi tratament folosite. Aceste informaţii trebuie să se refere numai
la metode de diagnostic şi tratament fundamentate ştiinţific şi acceptate în lumea medicală.
Nu trebuie să conţină informaţii eronate sau care ar putea induce pacienţii în eroare;
d) tarifele percepute.
Aceste informaţii nu trebuie să inducă pacienţilor impresia că neapelarea la serviciile
medicului respectiv le poate pune în pericol starea de sănătate fizică sau psihică.
Art. 39. Medicul nu poate face reclamă unor medicamente sau bunuri medicale de consum.
Menţionarea denumirii unor medicamente sau bunuri medicale în cuprinsul unor articole,
cărţi, făcută în scop ştiinţific, nu se consideră reclamă.
Art. 40. Medicul nu trebuie să facă propagandă în mediile nemedicale şi chiar medicale,
unor procedee de diagnostic sau tratament, insuficient probate, fără să sublinieze şi rezervele
ce se impun.
Art. 41. Este contrară eticii înţelegerea dintre doi medici, între medic şi farmacist sau între
medic şi cadru auxiliar pentru obţinerea de avantaje materiale.
Art. 42. Este interzisă medicului practician implicarea în distribuirea unor remedii, aparate
sau produse medicamentoase autorizate sau neautorizate.
Art. 43. Este interzisă practicarea de către medic a unor activităţi care dezonorează profesia
medicală. Orice medic trebuie să se abţină, chiar în afara vieţii profesionale, de la acte de
natură să ducă la desconsiderarea acesteia.
Art. 44. Medicul nu poate fi obligat să-şi exercite profesia în condiţii ce ar putea
compromite calitatea îngrijirilor medicale şi a actelor sale profesionale, cu excepţia
urgenţelor medico-chirurgicale vitale.
Art. 45. Medicul nu poate propune sau aplica pacientului ca benefice sau lipsite de riscuri,
remedii sau procedee iluzorii sau insuficient probate. Orice practică de şarlatanism este
interzisă.
Art. 46. Este interzisă acordarea de facilităţi, colaborarea sau sprijinirea oricărei persoane
care practică ilegal medicina. Medicul are obligaţia de a sesiza existenţa unor astfel de
situaţii Colegiului Teritorial al Medicilor.
Secţiunea G - Despre onorarii şi atragerea bolnavilor
Art. 47. Este interzisă emiterea oricărui document medical care ar aduce pacientului un
avantaj material nejustificat sau ilicit.
Art. 48. Este interzisă medicului practicarea concurenţei neloiale inclusiv prin practicarea
unor tarife minimale, vădit disproporţionate faţă de costul real al serviciului medical, în
scopul atragerii clientelei. Este admis serviciul gratuit în scopuri filantropice, cu informarea
Colegiului Teritorial al Medicilor cel mai târziu la 3 zile după acordarea asistenţei medicale.
CAPITOLUL III
ÎNDATORIRI FAŢĂ DE BOLNAVI
Secţiunea A - Respectarea drepturilor persoanei
Art. 49. Medicul trebuie să respecte dreptul persoanei în privinţa opţiunii libere asupra
medicului său curant şi chiar să faciliteze această posibilitate.
Art. 50. Un medic care este solicitat sau are obligaţia să examineze o persoană privată de
libertate, sau să dea îngrijiri în mediu carceral, nu poate nici direct, nici indirect, fie şi numai
prin simpla prezenţă, să cauţioneze sau să favorizeze atingerea integrităţii fizice sau psihice a
vreunui deţinut, inclusiv a demnităţii acestuia. Dacă medicul constată că persoana privată de
libertate a suportat maltratări, are obligaţia să informeze autoritatea judiciară.
Secţiunea B - Relaţia cu pacientul
Art. 51. Exercitarea profesiei medicale nu trebuie făcută impersonal, ci încercând stabilirea
unei relaţii umane cu pacientul, pentru ca, la nevoie, compasiunea din partea medicului să nu
pară un act formal.
Art. 52. Este interzis ca medicul curant să întreţină relaţii sexuale cu pacienţii săi sau să-i
supună pe aceştia unor acte degradante pentru fiinţa umană.
Art. 53. Medicul trebuie să dea dovadă de diligenţă maximă în stabilirea diagnosticului,
tratamentului adecvat şi în evitarea complicaţiilor previzibile la pacientul aflat în îngrijirea
sa.
Art. 54. Prescripţiile medicale trebuie formulate cât mai clar, medicul asigurându-se că a
fost înţeles complet de către bolnav şi anturajul acestuia, mergând până la încercarea de a
supraveghea executarea tratamentului.
Art. 55. Din momentul în care a răspuns unei solicitări, medicul este automat angajat moral
să asigure bolnavului în cauză îngrijiri conştiincioase şi devotate, inclusiv prin trimiterea
pacientului la o unitate medicală sau la un specialist cu competenţe superioare.
Art. 56. Medicul curant are obligaţia de a face toate demersurile medicale pentru a facilita
pacientului său obţinerea drepturilor sale, ce decurg din starea de boală.
Art. 57. În caz de război, cataclisme, epidemii şi atentate, medicul nu are dreptul să-şi
abandoneze bolnavii, cu excepţia unui ordin formal al unei autorităţi competente în
conformitate cu legea.
Secţiunea C - Consimţământul
Art. 58. Pentru orice intervenţie medicală diagnostică sau terapeutică este necesar
consimţământul informat al pacientului.
Art. 59. Consimţământul pacientului va fi exprimat în condiţiile legii.
Art. 60. Consimţământul va fi dat după informarea pacientului asupra diagnosticului,
prognosticului, alternativelor terapeutice, cu riscurile şi beneficiile acestora.
Art. 61. În situaţia pacienţilor minori, incompetenţi sau care nu-şi pot exprima voinţa,
consimţământul va aparţine reprezentanţilor legali. Dacă medicul curant apreciază că decizia
reprezentantului legal nu este în interesul pacientului, se constituie o comisie de arbitraj de
specialitate pentru a evalua cazul şi a lua decizia.
Art. 62. În situaţii de urgenţă, când este pusă în pericol viaţa pacientului iar acesta nu-şi
poate exprima voinţa şi rudele sau reprezentanţii legali nu pot fi contactaţi, consimţământul
este implicit, iar medicul va face tot ceea ce este posibil pentru salvarea pacientului, urmând
ca informarea acestuia să se facă ulterior.
Art. 63. Prognosticul grav va fi împărtăşit pacientului cu prudenţă şi tact, ţinându-se cont de
starea psihică a acestuia. Prognosticul va fi dezvăluit şi familiei doar dacă pacientul consimte
la aceasta. În cazul în care se consideră că dezvăluirea prognosticului infaust va dăuna
pacientului sau atunci când acesta nu doreşte să afle, prognosticul poate fi dezvăluit familiei.
Secţiunea D - Probleme ale îngrijirii minorilor
Art. 64. Medicul trebuie să fie apărătorul intereselor medicale ale copilului bolnav atunci
când apreciază că starea de sănătate a copilului nu este bine înţeleasă sau nu este suficient de
bine protejată de anturaj.
Art. 65. Dacă medicul apreciază că un minor este victima unei agresiuni sau privaţiuni, are
obligaţia de a-l proteja uzând de prudenţă şi anunţând autoritatea competentă.
Secţiunea E - Eliberarea de documente
Art. 66. Este interzisă eliberarea pentru bolnav a unor certificate de complezenţă sau
rapoarte tendenţioase. Orice act medical va oglindi realitatea obiectivă.
Art. 67. Medicul poate emite certificate, atestate şi documente permise de lege, pe baza
propriilor sale constatări şi a examenelor necesare în acest scop. Este interzis ca informaţiile
medicale să fie prezentate deformat sau ascunse. Documentele medicale vor respecta forma
prevăzută de lege. Documentele medicale nu trebuie să conţină mai multe date decât este
necesar scopului pentru care acestea sunt întocmite şi eliberate.
Art. 68. Persoana la care se referă documentul medical emis are dreptul de a fi informată cu
privire la conţinutul acestuia.
CAPITOLUL IV
ÎNDATORIRI FAŢĂ DE PUBLIC
Art. 69. Medicul chemat într-o familie ori colectivitate, trebuie să se îngrijească de
respectarea regulilor de igienă şi de profilaxie. El va semnala bolnavului şi anturajului
responsabilitatea ce revine acestora faţă de ei înşişi dar şi faţă de comunitate şi colectivitate.
Art. 70. Medicul are obligaţia morală de a aduce la cunoştinţa organelor competente orice
situaţie de care află şi care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică.
CAPITOLUL V
RELAŢIILE MEDICULUI CU COLEGII ŞI COLABORATORII, CONSULTUL
MEDICAL, REGULI DE COMPORTARE CU ALŢI PROFESIONIŞTI DIN SFERA
SANITARĂ,
OBLIGAŢII FAŢĂ DE COLEGIUL MEDICILOR DIN ROMÂNIA
Secţiunea A - Relaţiile medicului cu colegii şi colaboratorii – Confraternitatea
Art. 71. Medicul va trebui să-şi trateze confraţii aşa cum ar dori el însuşi să fie tratat de ei.
În baza spiritului de corp, medicii îşi datorează asistenţa morală.
Art. 72. Schimbul de informaţii între medici privind pacienţii trebuie să se facă obiectiv şi în
timp util, în aşa fel încât asistenţa medicală a pacienţilor să fie optimă.
Art. 73. Dacă un medic are neînţelegeri cu un confrate, trebuie să prevaleze concilierea
potrivit statutului Colegiului Medicilor.
Art. 74. Este interzisă răspândirea de comentarii ce ar putea să prejudicieze reputaţia
profesională a unui confrate. Medicii trebuie să ia apărarea unui confrate atacat pe nedrept.
Art. 75. Constituie o încălcare a regulilor etice blamarea şi defăimarea colegilor (critica
pregătirii sau activităţii lor medicale) în faţa bolnavilor, aparţinătorilor, a personalului sanitar
etc., cât şi orice expresie sau act capabil să zdruncine încrederea în medicul curant şi
autoritatea acestuia.
Art. 76. Atunci când un medic ia cunoştinţă despre greşeli etice sau profesionale care aduc
atingere imaginii profesiei, comise de către un coleg trebuie să ia atitudine cu tact, încercând
să discute problema cu confratele în cauză. Dacă aceasta nu dă rezultate, medicul are
obligaţia să discute cazul în cadrul Colegiul Medicilor din România, înainte de a se adresa
autorităţilor competente.
Secţiunea B - Consultul medical
Art. 77. Ori de câte ori medicul consideră necesar să ceară părerea unui coleg pentru
elucidarea diagnosticului, formularea planului terapeutic sau a indicaţiei unei intervenţii, va
propune, de acord cu bolnavul sau aparţinătorii lui şi ţinând cont de preferinţele acestuia, un
consult cu alţi confraţi.
Art. 78. Consultul este organizat de medicul curant şi este recomandabil ca medicii chemaţi
pentru consult să examineze bolnavul în prezenţa medicului curant. Apoi medicii se retrag
pentru a discuta cazul. După ce au căzut de acord medicul curant comunică bolnavului sau
aparţinătorului rezultatul consultului. Dacă există divergenţe de păreri, se va proceda după
caz, la completarea examinărilor, internarea în spital, lărgirea consultului prin invitarea altor
specialişti etc.
Art. 79. În consultul medical, se va păstra o atmosferă de stimă şi respect reciproc, nu se va
manifesta superioritatea faţă de medicul curant. Discuţia cazului şi observaţiile critice nu se
vor face în faţa bolnavului sau altor persoane străine, chiar dacă este vorba de medici
subordonaţi.
Art. 80. Un medic care a fost chemat pentru un consult nu trebuie să revadă ulterior
pacientul din propria sa iniţiativă şi fără aprobarea medicului curant.
Art. 81. În cazul colaborării mai multor medici pentru examinarea sau tratamentul aceluiaşi
pacient, fiecare practician îşi asumă responsabilitatea personal. Este interzis transferul de
sarcini şi responsabilităţi privind indicaţiile de investigaţii, prescrierea de medicamente sau
concedii medicale către alţi medici care nu au participat la consultul medical.
Art. 82. Dacă în urma unui consult, avizul celor chemaţi diferă fundamental de cel al
medicului curant, pacientul trebuie informat. Medicul curant este liber să se retragă, dacă
părerea medicilor chemaţi la consult prevalează în opinia pacientului sau ale anturajului
acestuia.
Art. 83. Pacientul aflat în tratamentul unui coleg poate fi asistat de orice confrate pentru
probleme incidente urgente, cu informarea prealabilă sau ulterioară a medicului.
Art. 84. Dacă propunerea pentru un consult medical vine din partea pacientului sau a
anturajului acestuia, medicul are obligaţia organizării modalităţii de consult. În cazul în care
medicul curant nu este de acord, se poate retrage fără explicaţii. În urma consultului se va
redacta un document semnat de participanţi. Dacă documentul nu este redactat, se consideră
că participanţii la consult susţin punctul de vedere al medicului curant.
Secţiunea C - Raporturi cu alţi profesionişti sanitari
Art. 85. Medicii vor avea raporturi bune, în interesul pacienţilor, cu ceilalţi profesionişti din
domeniul medical.
Secţiunea D - Obligaţii faţă de Colegiul Medicilor din România
Art. 86. Medicii membri ai Colegiului Medicilor din România trebuie să susţină organizaţia
din toate punctele de vedere.
Art. 87. Medicul aflat în anchetă profesională este obligat să colaboreze cu persoanele
desemnate de colegiu şi să furnizeze toate datele solicitate în vederea încheierii investigaţiei
în cel mult 14 zile de la solicitare.
CAPITOLUL VI
SITUAŢII SPECIALE
Secţiunea A - Reguli privind cercetarea medicală pe subiecţi umani
Art. 88. Cercetarea pe subiecţi umani se face cu respectarea prevederilor Convenţiilor şi
Declaraţiilor internaţionale la care România este parte semnatară.
Art. 89. Medicul implicat în cercetarea biomedicală are datoria de a promova şi proteja
viaţa, sănătatea, intimitatea şi demnitatea subiecţilor umani care participă la cercetare.
Art. 90. În desfăşurarea cercetării medicale pe subiecţi umani trebuie acordată o protecţie
deosebită populaţiilor vulnerabile:
a) persoane dezavantajate din punct de vedere economic şi medical;
b) persoane care nu îşi pot da consimţământul pentru participarea într-o cercetare medicală
(minori, persoane incompetente, persoane care datorită stării lor nu-şi pot exprima voinţa);
c) persoane care sunt susceptibile a-şi da consimţământul sub presiune (de exemplu persoane
în detenţie, militari);
d) persoane care nu beneficiază personal din cercetare;
e) persoane pentru care cercetarea medicală este combinată cu îngrijirea medicală.
Art. 91. În cercetarea pe subiecţi umani, binele individului primează asupra binelui societăţii
în general şi al ştiinţei.
Art. 92. Cercetarea medicală în scopul progresului medical trebuie să se facă doar în ultimă
instanţă pe subiecţi umani. Aceasta trebuie să se efectueze în conformitate cu datele
ştiinţifice existente, cu alte surse relevante de informare şi cu datele obţinute din
experimentarea pe animale, atunci când aceasta este posibilă.
Art. 93. Principalul scop al cercetării medicale pe subiecţi umani este de a îmbunătăţi
metodele profilactice, diagnostice şi de tratament, înţelegerea etiologiei şi a patogenezei unei
afecţiuni.
Art. 94. Nu se poate întreprinde nici o cercetare pe o persoană, decât dacă sunt întrunite,
cumulativ, următoarele condiţii:
a) nu există nici o metodă alternativă la cercetarea pe fiinţe umane, de eficacitate
comparabilă;
b) riscurile la care se poate expune persoana nu sunt disproporţionate în comparaţie cu
beneficiile potenţiale ale cercetării;
c) proiectul de cercetare a fost aprobat de instanţa competentă după ce a făcut obiectul unei
examinări independente asupra pertinenţei sale ştiinţifice, inclusiv al unei evaluări a
importanţei obiectivului cercetării precum şi al unei examinări pluridisciplinare a
acceptabilităţii sale pe plan etic;
d) persoana pe care se fac cercetări este informată asupra drepturilor sale şi asupra
garanţiilor pentru protecţia sa;
e) consimţământul participanţilor.
Art. 95. Protocolul cercetării trebuie să fie evaluat de o comisie de etică, formată din
persoane independente faţă de cercetători sau sponsori. Comisia de etică ce efectuează
evaluarea proiectului trebuie să fie informată cu privire la desfăşurarea cercetării şi are
dreptul de a monitoriza cercetările în derulare.
Art. 96. Cercetarea medicală pe subiecţi umani trebuie să fie efectuată numai de către
persoane calificate în acest sens. Această persoană are responsabilitatea privind subiecţii
implicaţi în cercetare, chiar dacă aceştia şi-au exprimat consimţământul informat pentru
participare.
Art. 97. Experimentul clinic (cercetarea fără scop terapeutic) este admisibil din punct de
vedere etic dacă nu comportă nici un risc serios previzibil. Cercetătorii care conduc
experimentul clinic sunt obligaţi să-l întrerupă dacă apare pericolul vătămării sănătăţii
subiectului sau când acesta cere sistarea experimentului. Cercetarea medicală pe subiecţi
umani se poate derula doar dacă potenţialele beneficii sunt superioare riscurilor.
Art. 98. Impunerea cu forţa sau prin inducerea în eroare a experimentului pe om constituie o
gravă încălcare a principiilor eticii medicale. Participarea subiecţilor umani în cercetare se
poate face numai voluntar şi numai după ce aceştia au fost informaţi adecvat cu privire la:
scopurile, metodele cercetării, riscurile şi beneficiile anticipate. De asemenea, subiecţii
trebuie informaţi că se pot retrage oricând din cercetare, fără ca acest lucru să îi prejudicieze
în vreun fel. Consimţământul informat al participanţilor trebuie luat cu respectarea
prevederilor legale.
Art. 99. Refuzul unui pacient de a participa într-o cercetare nu trebuie să influenţeze
calitatea relaţiei medic-pacient.
Art. 100. În cazul minorilor, consimţământul va fi obţinut de la aparţinători sau reprezentant
legal, fiind necesar şi acceptul minorului de a participa în cercetare. Este necesar un
maximum de prudenţă în a utiliza minorii în experimente medicale şi numai dacă riscurile
sunt minime.
Art. 101. În cazul persoanelor incompetente sau incapabile de a-şi exprima voinţa,
consimţământul va fi obţinut de la aparţinători sau reprezentanţi legali.
Art. 102. Includerea in cercetarea medicală a subiecţilor incompetenţi sau care nu-şi pot
exprima voinţa se va face numai atunci când cercetarea nu poate fi efectuată folosind
persoane competente (condiţia fizică sau psihică ce împiedică obţinerea consimţământului
informat este o caracteristică necesară a populaţiei incluse în studiu) şi numai dacă riscurile
sunt minore.
Art. 103. Medicul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru protejarea intimităţii
subiecţilor participanţi în cercetare, pentru păstrarea confidenţialităţii informaţiilor despre
subiecţi şi trebuie să minimalizeze pe cât posibil impactul cercetării asupra integrităţii fizice,
mentale şi personalităţii acestora.
Art. 104. Cercetările făcute în scop terapeutic constituie aplicarea pentru prima dată la om a
unor procedee medicale sau chirurgicale şi se vor face exclusiv în scop curativ. În asemenea
cercetări trebuie să existe o proporţionalitate justă în favoarea bolnavului, între riscurile
procedeului nou şi gravitatea cazului; pericolele posibile ale procedeului nou să nu întreacă
în gravitate evoluţia probabilă a bolii de bază sau a tratamentelor cunoscute şi aplicate până
în prezent.
Art. 105. Folosirea unui placebo în cercetări medicale combinate cu îngrijirea pacienţilor
este admisă numai atunci când nu există metode profilactice, diagnostice sau terapeutice
demonstrate pentru subiecţii participanţi sau atunci când pacienţii care primesc placebo nu
sunt expuşi unor riscuri suplimentare.
Art. 106. Participanţii într-o cercetare medicală trebuie să aibă acces la beneficiile rezultate
din aceasta, după încheierea cercetării.
Art. 107. Publicarea rezultatelor unei cercetări medicale pe subiecţi umani se va face cu
respectarea acurateţei datelor şi numai în condiţiile în care sunt respectate normele etice
naţionale şi internaţionale care guvernează cercetarea medicală pe subiecţi umani.
Art. 108. Se interzice provocarea de îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni
experimentale.
Art. 109. În toate cazurile de cercetări clinice, pentru verificarea pe om a eficacităţii unor
metode de diagnostic sau de tratament, se va respecta riguros condiţia consimţământului
voluntar al subiectului.
Art. 110. Experimentarea umană trebuie să respecte un număr de reguli:
a) să fie precedată de o serioasă experimentare pe animal;
b) subiectul să accepte voluntar, să fie major, în stare de libertate şi perfect informat despre
riscuri;
c) în cazul unor maladii incurabile, la subiecţi în stadiul terminal, remediul nu trebuie să
provoace suferinţe suplimentare şi să existe şanse rezonabile de a fi util;
d) nu pot fi experimentate remedii care ar altera psihicul sau conştiinţa morală.
Art. 111. Se interzice orice activitate terapeutică sau experimentală pe om din simple raţiuni
de orgoliu profesional sau ştiinţific, de al cărei rezultat nu poate beneficia majoritatea
indivizilor sau care lezează principiile culturale sau morale ale comunităţii.
Art. 112. Experimentele privind clonarea fiinţei umane sunt interzise.
Secţiunea B - Exerciţiul medicinei de expertiză judiciară
Art. 113. Subiectul va fi informat în prealabil despre sensul examinării, de către expertul
care nu a avut niciodată nici o relaţie de un gen oarecare cu cel expertizat, ceea ce i-ar putea
influenţa raţionamentele. În acest din urmă caz, expertul are obligaţia de a se recuza,
informând forurile competente cu privire la motivele recuzării.
Art. 114. Expertizatul poate recuza pe expert, acesta trebuind să se supună dorinţei
expertizatului.
Art. 115. Raportul final nu va conţine decât elemente de răspuns la chestiunile puse în
decizia de numire a expertului. În rest, expertul este supus secretului profesional.
Secţiunea C - Exerciţiul medicinii private
Art. 116. Este interzis unui medic să-şi încredinţeze propriul cabinet unui coleg pentru a fi
administrat. Excepţie face situaţia în care medicul titular este plecat din localitate din motive
bine întemeiate (concedii de odihnă, de boală, postnatale, stagii de pregătire în alte localităţi
sau în străinătate), când se va utiliza licenţa de înlocuire acordată de Colegiul Medicilor.
Art. 117. În cabinetele de grup, exerciţiul profesiei rămâne personal, pentru a se putea
asigura, pe de o parte independenţa profesională iar pe de altă parte răspunderea profesională
individuală completă. Libertatea de opţiune pentru un anumit medic trebuie asigurată şi
respectată.
Art. 118. Orice fel de asociere între medici trebuie să facă obiectul unui contract scris ce
trebuie să respecte independenţa profesională a fiecăruia. Actul trebuie obligatoriu
comunicat Consiliului teritorial al Colegiului Medicilor, pentru ca acesta să-şi dea avizul din
toate punctele de vedere.
Art. 119. Angajamentul profesional al medicului nu poate depăşi competenţa profesională,
capacitatea tehnică şi de dotare a cabinetului ori baza materială afectată, inclusiv prin
convenţii sau colaborări ferme cu alte unităţi sanitare.
Secţiunea D - Atentarea la viaţa şi integritatea fizică a bolnavului; Eutanasia
Art. 120. Medicul trebuie să încerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurând
demnitatea muribundului.
Art. 121. Se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea unor substanţe sau mijloace
în scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii,
chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient.
Art. 122. Medicul nu va asista sau îndemna la sinucideri sau autovătămări prin sfaturi,
recomandări, împrumutarea de instrumente, oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice
explicaţie sau ajutor în acest sens.
Art. 123. Nici o mutilare nu poate fi practicată fără o justificare medicală evidentă, serios
documentată şi fără consimţământul informat al pacientului, cu excepţia situaţiilor de
urgenţă cu risc vital.
Art. 124. Prin actele sale profesionale, de investigare sau terapeutice, medicul nu trebuie să
supună pacientul nici unui risc nejustificat, chiar dacă există cererea expresă a acestuia din
urmă.
Art. 125. Întreruperea de sarcină poate fi practicată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege. Orice medic este liber să refuze fără explicaţii cererea de întrerupere voluntară a
sarcinii.
CAPITOLUL VII
DISPOZIŢII DIVERSE
Art. 126. In domenii specifice ale unor specialităţi medicale, la propunerea comisiilor de
specialitate, Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România poate adopta norme de
detaliere ce vor fi publicate ca anexe şi fac parte integrantă din cod.
Art. 127. În situaţia unei acţiuni disciplinare împotriva sa, medicul trebuie să fie sincer în
toate declaraţiile pe care le face. Invocarea secretului profesional nu trebuie să împiedice
instruirea disciplinară în curs. Declaraţiile inexacte făcute deliberat, vor fi considerate drept
abateri grave.
Art. 128. Orice medic care încetează exerciţiul profesiei are obligaţia de a aduce acest fapt la
cunoştinţa Colegiului Medicilor.
Sursa:http://www.cmb.ro/legislatie/index.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu